septembrie 23, 2021

CadMere.Ro

Cel mai bun site

Arată-mi suferința ta … ca să pot să sufăr și eu!

Pentru cei care mă știu, nu mai este nicio surpriză faptul că port o dizabilitate fizică cu stoicism și așezare interioară. Pentru cei care nu mă cunosc sau poate au dat cu nasul întâmplător peste aceste rânduri, este doar o precizare necesară în context.

Nu voi vorbi despre mine neapărat, ci voi vorbi despre un mecanism psihologic, folosindu-mă ca și cobai terapeut și recunosc că fac asta pentru că experiența personală îmi este cea mai la îndemână.
Vin după câteva zile de formare profesională, prin urmare, ca orice psiholog care se caută, găsește mereu și mereu noi sensuri, noi înțelesuri despre sine. Astfel de momente de întâlnire cu sine sunt cu atât mai răscolitoare cu cât te adâncesc într-un Tine, pe care-l credeai deja asimilat, dar care dintr-o dată devine mai clar, deschizând un spațiu în care poți să primești experiențe de viață ce poate te-ar fi strâns teribil, doar cu ceva timp mai înainte.

click aici 👇

Lucrând din nou cu mine, am înțeles cât de important este să experimentezi ca și copil suferința mamei. În cazul meu, îmi amintesc foarte clar momentele în care mama mea, trăindu-și suferința (și cât de dureros este pentru o mamă să-și vadă copilul suferind!), încerca să mă protejeze ascunzându-se de mine. Doar că, vedeți voi, copiii au această capacitate teribilă de a percepe nespusul, de a înțelege cumva dincolo de rațional, de a simți ceea ce adultul încearcă poate din răsputeri să ascundă. Prin urmare, ca și copil, știam că mama mea suferă și mai știam că suferă pentru că eu sunt… altfel!
Văzând însă non-spusul suferinței ei, am „înțeles” că nici eu nu-i pot împărtăși propria-mi suferință, că despre suferință, uite vezi, nu se vorbește, nu se spune, că așa „părem” puternici și că așa face un adult. Am înțeles că nu-i pot spune, pentru că nu poate duce. Abia dacă își căra propria durere. Am înțeles că mai bine tac, ajungând să-mi neg propria greutate, propria durere și că este mai bine să nu-mi arăt adevăratele nevoi emoționale, adevăratele nevoi de copil.

Că mai bine zâmbesc și mint și spun că nu mă doare nimic, deși tocmai am ieșit din operație și sunt la terapie intensivă. Nu puteam căuta consolarea ei pentru că nu îi „arătam” că sufăr. Nu puteam să-i spun cât și cum mă doare… pentru că mai bine întorci capul și plângi singură într-un colț de cameră… „ca să nu vadă copilul”. Am înțeles să mă jenez de ceea ce trăiam, am tras concluzia că „mai bine mă descurc singură”.

click aici 👇


Sigur că prima întrebare care mi-a răsărit apoi în minte, atunci când mintea rațională s-a îmbărbătat a fost: „Dar cum să-i spui copilului tău suferințele tale? E doar un copil! Nu poți să-l încarci cu așa ceva! Este responsabilitatea ta cum îți gestionezi propria trăire!” Și așa am stat să mă gândesc: oare spusul mamei m-ar fi făcut să mă simt mai „vinovată” pentru suferința ei? Probabil că da. Atunci, care este soluția? Mă simt blocată: pe de o parte faptul că nu mi-a spus, că nu și-a exprimat în fața mea durerea m-a făcut și pe mine să-mi neg suferința și să nu mi-o manifest, dar, în egală măsură dacă mi-ar fi spus m-ar fi făcut poate să mă simt și mai vinovată? Și-atunci cum este mai bine?


Știu deja că vindecarea înseamnă trăirea suferinței și „spusul” ei, chiar dacă asta te face să te simți vulnerabil și nesigur. Că a merge mai departe înseamnă mai în tine și că asta poate să fie foarte greu. Doar că… atunci când este greu să mergi de unul singur… este mai simplu să mergi în doi!

Și dintr-o dată am înțeles: ne puteam trăi suferința împreună! Am fi putut să vorbim despre asta autentic, nu dramatic, am fi putut să recunoaștem una în fața celeilalte că ne este greu, dar ne este mai ușor dacă suntem împreună! Ne-am fi vindecat reciproc dacă admiteam că suferim, și dacă lăsam lacrimile să curgă, dacă plângeam una în brațele celeilalte liniștitor și fără vină, pentru că plânsul nu doar că ne unește, ne umanizează, ne facem să ne simțim mai bine și mai „împreună”, dar ne ajută să construim relații vindecătoare, adevărate punți între suflete și să vedem lumina acolo unde ceața acoperă tot.

click aici 👇

Suferința este poate liantul cel mai puternic și poate cel mai „sănătos” dintre oameni, în sensul în care ceea ce experimentăm dureros împreună crează un tip de relație specială, profundă, conținătoare și unificatoare.
Prin urmare, cred că mi-ar fi plăcut ca mama mea să-mi fi spus: „Daniela, da – mă doare sufletul să te văd așa, îmi este tare greu ca mamă să văd suferința ta. Știu că și pentru tine este greu să mă vezi că sufăr, dar vreau să-ți spun că nu este vina ta. Deloc! Îmi este însă și mie greu… așa cum știu și cred că îți este și ție! Da, este tare greu pentru amândouă, dar suntem aici, în povestea nostră de viață, împreună și vom fi împreună atâta timp cât ne trebuie pentru a trece peste toate astea. Nu știu întotdeauna cum să mă comport mai bine cu tine, dar vreau să comunicăm deschis și să ne spunem una alteia cum să facem. Spune-mi cum, cât și dacă să te ajut și hai să ne construim împreună un ritm, o cale în care să ne fie bine amândorura!”

click aici 👇


Nu știu dacă acest mesaj este un mesaj generalizabil și, de fapt, nici nu mi-am propus asta. Este mesajul meu, cu povestea mea și cu conținuturile mele. Este mesajul care ar fi răspuns nevoilor mele, cele pe care astăzi ca adult le aud, le ascult, le îngrijesc. Sper doar să fie un mesaj care să motiveze, să mobilizeze și să încurajeze spre auto-analiză.
Mărturisesc că am scris acest text cu deschiderea puterii de vindecare și cu gândul la toate mamele care îngrijesc, iubesc și zâmbesc poate cu amărăciune unui copil care poartă o dizabilitate. Sunteți curajoase și veți și mai senine dacă vei permite suferinței să fie trăită în doi – între voi doi! Nu vă ascundeți de copiii voștri! Ei vă știu prea bine! Dar doar împreună veți putea integra suferința într-un mod vindecător, nu chinuitor, vă veți putea bucura de o relație vie, sănătoasă și plină de energie! Vă veți putea descoperi pe voi și pe copilul vostru, dincolo de chin, tristețe, lacrimi, dincolo de ceea ce ați fi vrut să fie, ci cu ceea ce este, cu ceea ce poate fi mai bun, frumos… aici și acum în povestea voastră!

Vă îmbrățișez cu mii de brațe invizibile…

click aici 👇