În drumul meu, m-am înțepat în nenumărați spini.
Cioburi ascuțite mi-au mușcat tălpile.
Pietre mari s-au proptit din neant în calea mea.
Pe unele le-am sărit, pe altele le-am ocolit, într-altele m-am lovit…
Uneori, am căzut în genunchi. Alteori, le-am împins cu toată forța la vale…
Din susurul de lacrimi, am înțeles atunci că cele mai triumfătoare izbânde au loc pe drumurile cele mai anevoioase…
că nicio cărare netedă nu-mi va oferi pantofi de învingător.În drumul meu, am lăsat fluturii să-și plece aripile în palma mea.
N-am închis-o și nici nu i-am atins.
Știam că au aripi plăpânde și n-aș fi vrut niciodată să le zdrobesc zborul…
În drumul meu, păsările s-au oprit să bea apă lângă tălpile mele.
Nu m-am mișcat.
Știam c-am să le sperii și n-aș fi vrut să rămână vreuna însetată…
În drumul meu, tristețea mi s-a ivit în cale. Aduna liniștită oftaturi în poala ei adâncă și mare.
S-a oprit în loc și m-a privit fix în ochii mei abătuți.
Ești obosită…, mi-a zis.
Hai și te așază pe scaunul meu! În drumul meu, m-am întâlnit cu Dumnezeu.
S-a așezat în mine pentru totdeauna.
Am înțeles atunci că orice s-ar ivi, cu El în suflet, nimic nu va fi greu…în drumul meu.
