Într-o zi, am cunoscut un fluture albastru.

Într-o zi, am cunoscut un fluture albastru.

S-a așezat pe trandafirul meu alb, în grădina din inima mea.

Mi-a fost teamă să m-apropii.

Știam că fluturii șoptesc florilor culori și-apoi zboară…

Așadar, m-am oprit.

Am tăcut cum tac frunzele într-o adierea ușoară a vântului de vară…

A doua zi, am coborât din nou în grădină.

Era iar.

În același loc.

Îl priveam la fel de tăcută cum își înălța aripile și se-mpletea cu văzduhul planând deasupra altor flori.

Ce fluture mândru și arogant, mi-am zis în gând!

N-am să mă apropii niciodată de el!

Uite cum își scutură aripile pe staminele florilor și-apoi zburdă în înalt ca și cum nimic n-a făcut…

A treia zi, n-am mai coborât.

Nici următoarea.

Nici a cincea și nici a șasea zi.

N-am vrut să știu.

N-am vrut să văd.

Să zboare, mi-am zis!

Să-și ia aripile cu tot cu pulberea de-albastru și să plece…

Trandafirul din sufletul meu, să-mi rămână alb!

A șaptea zi, am intrat în grădină.

Nu-l mai zăream nicăieri.

Nicio urmă pe pământul negru, nicio pulbere de-albastru.

Zburase.

Și n-apucasem să-i spun că încă .