Într-o zi, am cunoscut un fluture albastru.
S-a așezat pe trandafirul meu alb, în grădina din inima mea.
Mi-a fost teamă să m-apropii.
Știam că fluturii șoptesc florilor culori și-apoi zboară…
Așadar, m-am oprit.
Am tăcut cum tac frunzele într-o adierea ușoară a vântului de vară…
A doua zi, am coborât din nou în grădină.
Era iar.
În același loc.
Îl priveam la fel de tăcută cum își înălța aripile și se-mpletea cu văzduhul planând deasupra altor flori.
Ce fluture mândru și arogant, mi-am zis în gând!
N-am să mă apropii niciodată de el!
Uite cum își scutură aripile pe staminele florilor și-apoi zburdă în înalt ca și cum nimic n-a făcut…
A treia zi, n-am mai coborât.
Nici următoarea.
Nici a cincea și nici a șasea zi.
N-am vrut să știu.
N-am vrut să văd.
Să zboare, mi-am zis!
Să-și ia aripile cu tot cu pulberea de-albastru și să plece…
Trandafirul din sufletul meu, să-mi rămână alb!
A șaptea zi, am intrat în grădină.
Nu-l mai zăream nicăieri.
Nicio urmă pe pământul negru, nicio pulbere de-albastru.
Zburase.
Și n-apucasem să-i spun că încă .
