septembrie 23, 2021

CadMere.Ro

Cel mai bun site

Se spune că, în clipa morţii, prin faţa ochilor îţi trece întreaga existenţă.

Se spune că, în clipa morţii, prin faţa ochilor îţi trece întreaga existenţă.

Ca un film.

Şi, atunci, vezi tot.

Probabil e foarte adevărat.

De ieri seară, tind să cred că este real.

Culoarea semaforului trece de la verde la roşu.

Maşinile se opresc.

Polei.

Pietonii pornesc zgribuliţi prin ger, ca să ajungă la limanul celuilalt trotuar.

De fapt, pietonul. Eu. BMW-ul alb. Noi doi. Ochi în ochi. Probabil tipul băgase-n frână, din instinct, uitând că strada e oglindă.

click aici 👇

Văd farurile apropiindu-se. Văd două chipuri îngrozite în maşină. Tentative disperate de a trage de volanul total neascultător.

Rămân blocat pe carosabil.

Orice aş încerca să fac, nu pot.

E gheaţă pe jos.

Nu pot nici să înaintez, nici să mă retrag.

Şi, de aici, încep să cred poveştile.

În buzunarul de la piept, telefonul.

În urechi, căştile conectate la el.

E momentul în care, practic, conştiinţa mea s-a decuplat.

S-a deconectat.

Totul a durat câteva fracţiuni de secundă.

Mie mi s-a părut că a durat circa o jumătate de oră.

Am avut clara impresie că ţineam telefonul în mână, iar pe ecranul său se derulau filme (telefonul nu l-am scos nici o clipă din buzunar).

click aici 👇

Prima dată, nu mi-am dat seama ce se întâmplă.

Întrucât ascultam Bon Jovi, “In these arms”, am crezut (cine ştie de ce) că, pe ecran, văd videoclipul melodiei.

Şi m-am bucurat: iată, am şi video pe telefon!

Apoi am început să realizez ceea ce vedeam.

Secvenţele au început cu cele recente, din ziua de ieri: m-am văzut din faţă, vorbind la lansarea lui Silviu.

M-am văzut cum i-am felicitat pe stradă pe Andreea şi pe Cătălin, pentru premiul obţinut la Uniunea Scriitorilor.

Nu era o festă a subconştientului.

Fiindcă au urmat secvenţe pe care, la nivel conştient, nu mi le mai aminteam de multă vreme.

Le-am revăzut / retrăit.

Nu cronologic.

Ca într-un “random”. Dar, acum, dacă stau să analizez lucid, aveau legătură între ele. Foarte mare legătură.

Nu le pot povesti aici.

click aici 👇

Dar senzaţia acută a fost că am înţeles.

Pentru prima oară, am înţeles.

Era o stare de extensie a conştienţei.

O luciditate care tăia ca un brici.

Tăia pe suflet.

Nu ştiu exact ce înseamnă Dreptul Judecător, care ne va judeca în clipa morţii.

Eu, însă, îl voi asemăna mereu, de ieri încoace, cu acea stare dureroasă, de maximă luciditate, în care, în sfârşit, îţi dai seama.

Starea aceea de perfectă ataraxie, în care nu eşti decât tu şi cu înţelegerea.

E ca o rupere a lumii.

Senzaţia este mult prea acută ca să poată fi vreodată descrisă.

E o Judecată, fără îndoială.Repet, totul a durat fracţiuni de secundă.

Cei doi din maşină, soţ şi soţie, mă pipăiau să se convingă de faptul că nu am păţit nimic.

Chiar nu păţisem.

click aici 👇

Cel puţin la nivel fizic.

Doar geanta mea se odihnea nepăsătoare pe capota maşinii lor.

Nu ştiau ce să mai spună.

Însă, da, incredibil (nu?) eram teafăr şi nevătămat.

Nici nu mă mişcasem de pe loc.

I-am convins să se urce în maşină, să-şi continue drumul. Între timp, se făcuse verde la maşini.

Vă daţi seama cât de mult a putut să dureze totul.

Dar filmul pe care l-am văzut a durat mult. Şi a durut şi mai mult.

La maxim.Ar fi bine dacă, în momentul morţii, conştiinţa ar avea bunul simţ să se decupleze şi să transfere automat pe pilot automat, pe subconştient.

Probabil că aşa se şi întâmplă.

Tocmai pilotul automat îţi derulează filmul?

click aici 👇

De ce mie?

De ce ieri?

Cine ştie.

Oricum, subconştientul are şi o funcţie predictivă.

Poate a simţit momentul şi a început difuzarea peliculei.

Poate ceva s-a schimbat spontan în “setările” existenţei mele, planurile s-au modificat instantaneu.

Şi am revenit. Iar filmul s-a întrerupt.

Poate dacă aş fi rămas după concertul de colinde, dacă aş fi rămas cu nişte oameni, dacă aş fi rămas cu ei, dacă aş fi stat cu ei la o masă, dacă aş fi adăstat la o masă importantă cu nişte oameni importanţi, dacă, dacă, dacă.

Dar nu am rămas şi mă bucur că nu am rămas.Judecata de Apoi presupune, în mod cert, o stare de luciditate infernală. A ta cu tine.

Nu ştiu câţi putem suporta atâta sinceritate.

Care vine ca o lamă îngheţată şi despică.

Aici e răscrucea dintre Rai şi Iad.

Răscrucea şade în retrospectivă.

click aici 👇

Am văzut şi am înţeles enorm de multe.

Dar ceva lipsea: eu.

Eu nu eram acolo, în acele imagini.

Sau nu eram eu cel real.

Pe acel eu nu l-am regăsit.

Am văzut mizerie, bătaie de joc, măşti, nesiguranţă.

Lovituri.

Ale mele la adresa mea.

Nu cred că, după moarte, stă cineva cu nişte chei în mână, sau cu vreo spadă şi te întreabă de păcatele capitale.

Nu cred că te întreabă nimeni cât ai furat.

Sau cât ai iubit.

Sau n-ai iubit.

Sau dacă ai fost lacom.

Sau câţi ai ucis.

click aici 👇

Cred că unicul păcat este acela de a te fi ucis pe tine însuţi.

În Iad ajungi dacă ai uitat să fii şoim şi ai fost vierme.

Dacă te-ai târât, în loc să zbori. “Biblia” spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă în veci.

Aşa o fi.

Dar cu siguranţă că nici cel împotriva propriului suflet.

În vecii vecilor nu se iartă.

Asta am realizat după ce mi-am văzut câteva crâmpeie din viaţă, ca într-un film.

Şi încă multe altele. Am văzut cum lucrurile nu au două părţi.

Nici măcar tridimensionale nu sunt.

Toate muchiile, toate laturile nu sunt decât una singură.

Am văzut cum se spulberă graniţe.

Am făcut şi un vertiginos descensus ad inferos.

În tenebrele mele.

Am urcat şi spre ceea ce ar putea fi.

Când te întorci, te regăseşti şi mai mic decât înainte.

Şi nu mai vrei să încapi în acel vierme cu burta roasă de târâşul pe sol.

E ca în “Jocul ielelor”: cine a văzut, nu mai poate fi om normal.

click aici 👇

Ar fi şi impardonabil să te mai complaci după ce luciditatea te-a secţionat.

Te miri cum de mai poţi pune aceeaşi mână pe o uşă.

Să mai pui acelaşi picior pe zăpadă.

Ar fi o lipsă crasă de respect să mai rămâi acelaşi.

Rămâi halucinat.

De cum ai putut trăi până atunci.

De păcatul capital pe care l-ai săvârşit în fiecare secundă.

Prima reacţie, după ce am revenit la nivel conştient, a fost să râd ca un dement.

Probabil că i-am speriat şi mai rău pe bieţii oameni, care oricum trăseseră spaima unui iminent accident.

Secunde de râs incredibil.

Mă gândeam: nu era chiar rău dacă se întâmpla, erai îmbrăcat la patru ace, numai bun de pus în raclă, tămâie, aliluia şi veşnica pomenire.

Apoi mi-a trecut râsul.

Şi am realizat multe.

Şi n-am mai vrut să ajung în veci acasă.

Dar nici altundeva.

N-am avut nicio spaimă când am văzut “filmuleţul”.

Ci doar durere. Şi o nemărginită tristeţe.

N-aş fi vrut să mai ajung nicăieri.

Aş fi vrut doar să ştiu dacă e cineva acasă.

Acasă la cine?

Aveam în cap numai versuri din Celan: “die Zeit kehrt zurück in die Schale” şi “es ist Zeit, dass man weiß” şi “Es ist Zeit, dass der Stein sich zu blühen bequemt / dass der Unrast ein Herz schlägt. / Es ist Zeit, dass es Zeit wird. / Es ist Zeit.”În rest, nu s-a întâmplat nimic.

Numai că, de dimineaţă, cuvintele îmi erau mai puţine.

Mâinile şi picioarele, Dumnezeu ştie de ce, erau umflate. Poate de la cuvintele sărate ce rânceziseră în mine. Iar aerul care imi ieşea din plămâni era mai rece.

click aici 👇