octombrie 24, 2021

CadMere.Ro

Cel mai bun site

Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios

Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar dorit de orice muritor
Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!


Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,
Văzu în fața lui o ceată, cu câțiva vajnici călăreți.
Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,
Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.
Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:


„Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele!”
Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,
Prietenul său, cel din ceruri, defel nu s-a mai arătat!
Și s-a mâhnit, atunci, sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?
N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit,
Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu
Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!


Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,
Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,
Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,
A coborât iar în chilie și i-a grăit dojenitor:
„Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat
Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!
De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?
Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?


Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,
Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.
Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,
Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!
Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica
Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.


Să mergi în lume, printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,
Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,
Iar cineva de te-o opri, în a lor casă, peste noapte,
Te odihnești, apoi în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!
Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,
Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân’ ai să faci o faptă bună.


Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,
Fiindcă, tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.
Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare
Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare!”
Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,
Și se întoarce iar în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.


Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,
De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul mai departe!
Și ostenit fiind, odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,
Nădăjduind că-n luminişuri, o să găsească rugi cu mure!
Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere
Era slăbit de-atâta umblet…și trist, de marea lui cădere!


„O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,
Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!
Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu…
Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu?”
Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa
O peșteră, cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,


În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână…
Păși sfios, spre ea, sihastrul: „Măicuță dragă, sara bună!
Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit…și mă dor toate!
Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe.”
Cu milă îl privi bătrâna, făcându-și nodul la năframă:
„Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..


În frica Domnului, îți spun, că am trei fii, tâlhari și hoți
De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți!
De te-oi primi, chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,
S-ar supăra sau și mai rău… te-or omorî, Doamne ferește!”
„Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!


Te rog să nu te îndoiești! Te rog în numele iubirii!
Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost
C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!”
Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,
El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!
Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă


De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,
L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,
Iar el i-a povestit, cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!
Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,
E nevoit să rătăcească… vaai… s-a cutremurat de frică!


Dacă acest bătrân, beteag, e nevoit să rătăcească
Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,
Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:
„Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei, cum îi vei osândi?
Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,
Flăcăii mei ce vor răspunde, că au furat și tâlhărit?”


Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit
Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:
„Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,
Să nu primești niciun străin!” grăiră cei trei hoți cu teamă.
„N-aș fi putut să nu-l primesc, fiindcă și el greu pedepsit,
Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit
Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi
Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi!”


Priviră cu mirare toți, spre cuviosul adormit
Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.
Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,
Strigă la el, stricându-i somnul:
„Hei, moșule! Măi, musafire!


Ia să ne spui povestea ta! Ce ai făcut? Și cine ești?
Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești!”
S-a ridicat, atunci, bătrânul și a-nceput a-și spune viața
Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața!
Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,
Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește
Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,
Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!


Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință
Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!
Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul
Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul,
Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită
Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!


Trecuse-n viața de apoi, acolo, unde mergem toți,
Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!
În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,
Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.